Articol sistat datorita bateriei de la tastatura. Reluat dupa “minivacanta de 1 mai” (supradoza de sintagma asta).

Mai sunt 25 de minute din 1 mai. Sunt proaspat intoarsa de la Teatrul National, unde am urmarit / am participat (pt ca e teatru modern) la piesa Complexul Romania, scrisa de Mihaela Michailov, care a primit pentru text premiul UNITER pentru cea mai buna piesa a anului 2006. Dar asta m-a invatat Google.

Poate ca e mai important ce m-a invatat piesa in sine.

In primul rand, m-a bucurat foarte mult vederea Salii Atelier pline, in seara de 1 mai, cand ai spune mai degraba ca toata Romania isi mangaie in sincron burta comuna, plina cu mici si fripturele, prepara carmaz sau tranzactioneaza chimicale, undeva pe malul marii. Ei, bine, multi romani au preferat teatrul. Le multumesc, pe aceasta cale, pentru ca au reusit sa dea incredere unui sceptic. Si imi place sa cred ca s-au simtit si bine in timp ce faceau asta.

In al doilea rand, sa vorbim despre piesa. Ar fi fost, poate, doar o alta piesa despre comunism, care s-ar fi pierdut in noianul de texte si plicule pe aceeasi tema. Cu toate astea, piesa te tine. Personal, cred ca am cazut ca pestele in plasa datorita regiei, intr-adevar bine gandite (Tot Google ne spune ca e vorba de Alexandra Badea).

Care e ideea piesei? In miezul regimului ceausist, o familie ca oricare alta supravietuieste. Comunismul e ca o boala care afecteaza toate generatiile: indoctrineaza batranii, hranindu-i cu sintagme de lemn in loc de mancare, reduce la tacere adultii, supraveghindu-i continuu si pedepsindu-i pentru orice abatere, indoapa mintile copiilor cu patriotism fortat, incurajandu-i sa devina pionieri sau soimi ai patriei, fruntasi ai patriei.

Problema e urmatoarea: o data cazut sistemul comunist, individul ramane chiar fara acele repere (in general gresite) pe care le avea inainte. Adultii nu stiu cum sa primeasca democratia si nu-si regasesc libertatea, iar copiii deveniti adulti si ei vad in Romania o tara a nimanui, in care fostii securisti au talk-showuri la televizor, lucrurile se misca prea incet, iar “daca nu ai spate” n-ai nicio sansa sa te realizezi in viata. Motiv pentru care pleaca. In Canada. In Italia. Oriunde. Numai sa castige bani, sa isi ajute familia, sa se intoarca si sa isi deschida propria afacere.

Si uite asa, trecerea de la comunism la democratie transforma individul intr-un complex de complexe, de temeri si frustrari. Reactiile strainilor il determina sa-si renege originile, devenind un expatriat fara voie. Nu-si gaseste locul nicaieri. Intors in tara, nu mai recunoaste aproape nimic. Parintii sunt deja batrani, iar vechii prieteni sunt pierduti si ei pe alte meleaguri.

Povestea e trista. Pesimista. Fatalista.

Ai patit vreodata ca, intrebat din ce tara vii, sa minti? Sau sa spui adevarul si sa te intristeze reactia celuilalt? Te simti un complex de complexe? Poate ca nu. E drept, noi suntem generatia imediat urmatoare. Noi nu am fost pionieri.

Poate ca noi suntem doar satuli de piese pe aceasta tema, pentru ca nu le intelegem si nu le simtim. Poate ca e mai bine si tocmai aceasta ignoranta ne-a salvat. Sau poate ca nu trebuie sa acceptam sa uitam prin ce au trecut parintii nostri, tocmai pentru a nu cadea din nou in aceeasi capcana. Intrebarea este daca suntem pregatiti sa ne asumam complexul pana la capat si sa cladim ceva mai bun, pornind de la el.

Onuk