Articol sistat datorita bateriei de la tastatura. Reluat dupa “minivacanta de 1 mai” (supradoza de sintagma asta).

Mai sunt 25 de minute din 1 mai. Sunt proaspat intoarsa de la Teatrul National, unde am urmarit / am participat (pt ca e teatru modern) la piesa Complexul Romania, scrisa de Mihaela Michailov, care a primit pentru text premiul UNITER pentru cea mai buna piesa a anului 2006. Dar asta m-a invatat Google.

Poate ca e mai important ce m-a invatat piesa in sine.

In primul rand, m-a bucurat foarte mult vederea Salii Atelier pline, in seara de 1 mai, cand ai spune mai degraba ca toata Romania isi mangaie in sincron burta comuna, plina cu mici si fripturele, prepara carmaz sau tranzactioneaza chimicale, undeva pe malul marii. Ei, bine, multi romani au preferat teatrul. Le multumesc, pe aceasta cale, pentru ca au reusit sa dea incredere unui sceptic. Si imi place sa cred ca s-au simtit si bine in timp ce faceau asta.

In al doilea rand, sa vorbim despre piesa. Ar fi fost, poate, doar o alta piesa despre comunism, care s-ar fi pierdut in noianul de texte si plicule pe aceeasi tema. Cu toate astea, piesa te tine. Personal, cred ca am cazut ca pestele in plasa datorita regiei, intr-adevar bine gandite (Tot Google ne spune ca e vorba de Alexandra Badea).

Care e ideea piesei? In miezul regimului ceausist, o familie ca oricare alta supravietuieste. Comunismul e ca o boala care afecteaza toate generatiile: indoctrineaza batranii, hranindu-i cu sintagme de lemn in loc de mancare, reduce la tacere adultii, supraveghindu-i continuu si pedepsindu-i pentru orice abatere, indoapa mintile copiilor cu patriotism fortat, incurajandu-i sa devina pionieri sau soimi ai patriei, fruntasi ai patriei.

Problema e urmatoarea: o data cazut sistemul comunist, individul ramane chiar fara acele repere (in general gresite) pe care le avea inainte. Adultii nu stiu cum sa primeasca democratia si nu-si regasesc libertatea, iar copiii deveniti adulti si ei vad in Romania o tara a nimanui, in care fostii securisti au talk-showuri la televizor, lucrurile se misca prea incet, iar “daca nu ai spate” n-ai nicio sansa sa te realizezi in viata. Motiv pentru care pleaca. In Canada. In Italia. Oriunde. Numai sa castige bani, sa isi ajute familia, sa se intoarca si sa isi deschida propria afacere.

Si uite asa, trecerea de la comunism la democratie transforma individul intr-un complex de complexe, de temeri si frustrari. Reactiile strainilor il determina sa-si renege originile, devenind un expatriat fara voie. Nu-si gaseste locul nicaieri. Intors in tara, nu mai recunoaste aproape nimic. Parintii sunt deja batrani, iar vechii prieteni sunt pierduti si ei pe alte meleaguri.

Povestea e trista. Pesimista. Fatalista.

Ai patit vreodata ca, intrebat din ce tara vii, sa minti? Sau sa spui adevarul si sa te intristeze reactia celuilalt? Te simti un complex de complexe? Poate ca nu. E drept, noi suntem generatia imediat urmatoare. Noi nu am fost pionieri.

Poate ca noi suntem doar satuli de piese pe aceasta tema, pentru ca nu le intelegem si nu le simtim. Poate ca e mai bine si tocmai aceasta ignoranta ne-a salvat. Sau poate ca nu trebuie sa acceptam sa uitam prin ce au trecut parintii nostri, tocmai pentru a nu cadea din nou in aceeasi capcana. Intrebarea este daca suntem pregatiti sa ne asumam complexul pana la capat si sa cladim ceva mai bun, pornind de la el.

Onuk

Sunt Sfintele Sarbatori de Paste. Vreme de 3 zile suntem invadati pe toate canalele media cu reportaje in care ne este reamintit spiritul sarbatorilor, cu diverse obiceiuri din toate zonele tarii.Vedem la televizor cum se vopsesc ouale in Moldova, cum se coc cozonacii in Ardeal, ne este prezintata traditia pura si adevarata a sarbatorii, de mult uitata la oras. Am stat zilele acestea si m-am gandit la ultimele sarbatori de Craciun si Pasti pe care le-am sarbatorit si am realizat ca am fost poate prea ocupata sau prea obosita sa le mai simt asa cum rezonau in mintea mea acum cativa ani si asa cum merita. Inainte erau emotiile pregatirilor, asteptam cu nerabdare sa simt mirosul bradului, al cozonacului sau al carnii de miel. Acum totul s-a redus la o rutina, la un prilej de odihna sau de marketing.

Toti ne imbulzim in supermarket, umplem cosul cu totul gata facut, mergem la 12 noaptea sa luam lumina si duminica mancam, la noi acasa, in familie sau la un gratar. Tot ce era frumos in copilaria noastra: incondeiatul oualelor cu creioane colorate, impodobitul bradului, mersul cu colinda sau ajutatul bunicii in bucatarie cand tot ceea ce faceai era sa tii de un lighean in care se framanta cozonacul si din a carui coca mai furai putin…unde s-au dus momentele acestea?

Nu erau ele reprezentative pentru noi- ca oameni, ca popor? De ce ne amintim de 2 ori pe an de trecut, traditie, folclor? Ne e rusine sau suntem oare atat de ocupati incat am cazut prada crudului consumerism in care totul este de vanzare si unde ai nevoie doar de bani sa cumperi frumusetea sarbatorilor ?

Ioana

De ce altceva si nu ce avem aici? Analizez in prima instanta lasitatea oamenilor de a pleca. Stai! Poate ca nu e vorba de asa ceva. Poate ca e doar lipsa de adaptabilitate. Daca nu poti sa faci ce iti propui intr-un loc, si incerci si nu te lasi si faci tot posibilul, pleci in alt loc. E si normal. Ne sta in fire. In preistorie, de fiecare data cand ne luptam cu „elefantii” sau cu frigul si nu reuseam sa iesim invingatori, plecam. De ce sunt atat de putini oameni care traiesc la munte? Pentru ca e mai usor la campie.

Romania sau nicaieri.

De ce sa plec? Pentru ce bogatii sa ma duc in Franta sau Australia? Nu-mi trebuie bani. E o prostie sa te gandesti ca nu poti manca o supa de 5 lei. Se mananca foarte bine la Moxa la cantina. De ce sa te duci la LA MAMA? Pentru ce e mai buna ciorba de vacuta acolo? Pentru ca o mananci cu muzica? Asculti la telefon. Daca nu ai telefon performant imprumuti unul de la cineva. Daca tot trebuie sa manaci cu muzica. Si nu orice muzica. Doar dintre cei 3 artisti preferati…

Trecem granita. Copaci necunoscuti. Poate mare. Poate o campie seaca cu un rau. Poate munti in spate, poate o zare in fata. Cel mai problabil la un apus. Nicaieri ca primul apus vazut in Roman, judetul Neamt.

Nicaieri amintiri ca acolo. Nicaieri ca aici. Nicaieri un camin nu-mi va spune atat de mult cum imi spune caramida asta mare.

Strazile acolo nu imi vor fi cunoscute. Nu voi mai merge pe Calea Victoriei. Voi merge pe 1st Avenue. Va dati seama cat de lipsa de imaginatie trebuie sa fie ca sa pui nume la strada … Bulevardul numarul 1. Mambo No5.

Ce oameni imi da mie Germania? De ce sa ma duc acolo? Eu sunt pudic de felul meu. Nu-mi place sa-mi etalez pectoralii prin discoteci. De ce sa beau cu tineretul? Nu-mi place sa beau.

Nu sunt simandicos. Mi-ar placea sa stau 2 luni in Paris sa ma plimb peste tot. Ca tot omu’. Dar cu ce tupeu ma duc acolo?! Sunt oameni aici care au nevoie de mine. Eu sunt pamantul pe care cresc florile. E datoria mea sa fiu stabil si sa nu fac miscari bruste.

Cat verde pe geam. A venit primavara. Sa spunem lumii ca e primavara la noi.

Alex